În România, 87% din clădiri au fost construite înainte de 1990 și doar 6% după 2000. Clădirile multifamiliale ridicate în perioada comunistă au fost construite din beton sau panouri prefabricate, în general în valuri, între anii 1960 și 1980, pentru a susține procesul masiv de industrializare și urbanizare planificat. Aceste clădiri cu panouri cu eficiență scăzută și rapid de asamblat se bazau pe energie puternic subvenționată și găzduiau mii de familii din mediul rural, cu o capacitate mică de a investi în întreținere.
Odată cu CĂDEREA COMUNISMULUI, peisajul imobiliar a fost martor la provocările tranziției, atât în ceea ce privește capacitățile de investiții publice, cât și private. Acest lucru a lăsat blocurile de apartamente și sistemele lor de alimentare cu energie nerestaurate, ceea ce a dus la deteriorarea stocului de clădiri și a infrastructurii generale de deservire. Starea în continuă degradare a sistemelor de termoficare a dus la creșterea numărului și a duratei întreruperilor de căldură și apă caldă pentru gospodării.
În general, clădirile construite din panouri prefabricate din România (aproximativ 30% din eșantionul de clădiri la nivel național) au un necesar de încălzire cuprins între 257 – 655 kWh/mp/an. Acesta se situează peste consumul mediu european pe mp în zona rezidențială, care este de 180 kWh/mp, pe baza datelor Comisiei Europene.
Strategiile naționale vizează reducerea consumului anual al clădirilor multifamiliale renovate la 100 kWh/mp (ANRE, 2018), ceea ce depășește obiectivele unei renovări profunde (60% eficiență și îmbunătățiri ale emisiilor).